Download De la Apollo la Faust - Friedrich Nietzsche - Nasterea Tragediei PDF

TitleDe la Apollo la Faust - Friedrich Nietzsche - Nasterea Tragediei
File Size1.2 MB
Total Pages135
Document Text Contents
Page 1

de la apollo la faust
Dialog între civilizaţii, dialog între generaţii
Toate drepturile
asupra prezentei ediţii In limba română sînt rezervate Editurii Meridiane

Antologie,
Cuvînt înainte
şi note introductive de
VICTOR ERNEST MAŞEK
Traducere de
LUCIAN BLAGA
ION DOBROGEANU-GHEREA
ION HERDAN
EDITURA MERIDIANE BUCUREŞTI, 1978

„Fiecare să fie, în felul său, un grec,
dar să fie!". GOETHE

Pe coperta I:
Cap de miel învingător Bronz. Sfirjitul sec. al V-le» !.e.n. Muzeul luyru, Pari»

CUV1NT ÎNAINTE
UN DIALOG AL CLASICISMELOR
Antologia de faţă îşi propune să evidenţieze un dublu şi pasionant dialog. Unul în adîncime, cobo-rlnd
milenii pe verticala istoriei, şi altul la suprafaţă, pe orizontala extensiunii şi maturizării unei culturi.
Dacă în prim plan se va desfăşura permanent dialogul dintre clasicismul sau romantismul german şi
cultura şi civilizaţia clasică a Greciei antice, cel purtat în fundal, adesea în contradictoriu şi cu o
deosebită vervă polemică, între reprezentanţii aceleiaşi culturi, ni se pare la fel de interesant de
urmărit. Din această încrucişare şi suprapunere de replici sperăm să obţinem o imagine mai vie şi
mai pregnantă a unui moment deosebit de important pentru întreaga evoluţie ulterioară a culturii
germane şi europene din secolele XVIII şi XIX: contactul dintre cele două clasi-cisme. Ni s-a părut
pasionant să urmărim modul în care spiritualitatea germană a epocii care l-a dat pe Lessing,
Winckelmann, Goethe sau Schiller a receptat şi asimilat, la distanţă de milenii, sugestiile artei şi
gîndirii eline, precum şi evoluţia spectaculoasă a acestei receptări în epoca romantismului
nietzschean.
Fenomenul acesta, pe care l-am putea numi, referindu-ne la spiritul celor două culturi, «dialogul
dintre Apollo şi Faust», nu este nici întîmplă-tor şi nici produsul spontan al unui capriciu cultural sau
al unui interes de strictă specialitate, ci expresia unui «don, adînc resimţit de acest grup
etnic «nordic», mistuit de nostalgia sudului, «suferind — cum spunea Novalis — de a nu fi avut părinţi greci şi
înşelîndu-se pe sine, dorind să imite sau să posede pentru sine acele obiecte-mărturii ale unui trecut considerat
ca ideal».
Sub semnul unei atari Idealizări si admiraţii fără rezerve a antichităţii eline s-a desfăşurat acea «mică
Renaştere germană, pe seama ei» (T. Vianu), inaugurată de Winckelmann prin lucrarea de re-strînsă întindere
dar mare răsunet în care înfăţişa contemporanilor exemplul unei lumi de armonie, înălţată sublim deasupra
contrastelor şi sfîşierilor prezentului. îndeosebi arta ţi literatura germană, anemiate încă după îndelungata
criză a războiului de 30 de ani, vor dobîndi, în urma acestui prim contact cu antichitatea greacă, un nou
conţinut umanist şi o nouă dimensiune interioară. Puntea boltită de Winckelmann deasupra declinului general
făcea legătura între clasicitatea greacă (cu influenţa ei asupra Renaşterii şi Iluminismului) şi
clasicismului german, între spiritul apolinic şi cel faustic, a cărui cristalizare include în sine receptarea
primului. Replica germană, în cadrul acestui dialog, exprima un bnbucurător elan progresist, de
spiritualizare şi motivare pe planul artei, şi de revendicare a libertăţii politice şi respingere a absolutismului, pe
plan social (reflex al admiraţiei faţa de statutul democraţiei ateniene). S-a identificat uneori această orientare
spre Grecia, proprie culturii germane din secolul al XVHl-lea, ca o fugă de prezent şi o refugiere în trecut.
Dar nostalgia resimţită de Lessing, Winckelmann sau Goethe, şi mai tîrziu de Nietzsche şi Hb'lderlin,
pentru această lume a sudului, nostalgie care i-a făcut să revină adesea pe malurile Mediteranei în urmărirea
acelei iluzii, întruchipare a unui ideal de perfecţiune şi frumuseţe proprie unei lumi mai mult închipuite decît
reale, exprima de fapt ple-naritatea unui sentiment contemporan: nevoia de puritate şi adevăr. Prin studiile sale
istorice şi arheologice Winckelmann nu se refugia în trecut, ci aducea trecutul în actualitate. Desigur, din pers-
pectiva viziunii noastre filosofice, această încer- 6
care de reînviere a anumitor perioade istorice pe o traiectorie considerată ciclică era un demers anistoric şi în
ultimă instanţă neştiinţific. Dar nu mai puţin expresia unui crez înaintat totuşi, dacă ţinem seama de sensul
alternativei pe care o oferea, deci de ceea ce, implicit, respingea prin afirmarea acestui ideal, şi de înrîurirea, în

Page 2

mare parte salutară, pe care a avut-o asupra spiritelor contemporane.
în dialogul pe care-l urmărim, Grecia îşi spusese cuvîntul, dar înţelesul lui era estompat de distanţa milenară
dintre interlocutori, de unde şi posibilitatea unor interpretări şi ca atare a unor răspunsuri şi replici atît de
diferite.
Cei care au dat prima replică — Winckelmann şi Lessing — au interpretat operele de artă ale antichităţii drept
produsul unei umanităţi apropiate de natură (în sens rousseau-ist), trăind într-o paşnică şi fericită comuniune cu
ea. Se inaugvira astfel mitul «seninătăţii calme şi armonioase» a culturii greceşti, mit ce avea să-şi pună
pecetea, timp de aproape un secol, asupra modalităţii de reflectare literară istorică sau filosofică a spirituali-
tăţii eline în cultura germană. în această imagine idilică, viaţa grecilor se desfăşura sub un cer blînd şi limpede.
Frumuseţea fizică, cultivată şi celebrată în întreceri sportive, era apărată de degradare prin cumpătare şi
echilibru în viaţa zilnică. Bolile nu-şi făcuseră încă simţită prezenţa, legile erau blînde şi drepte. Sensibilitatea
şi rafinamentul grecilor nu se complăcea în sîngeroasele lupte de gladiatori, ce aveau să desfete mai tîrziu
Roma. Necunoscînd invidia, ura, meschinăria, sufletul grec trăia într-o fericită împăcare cu sine. Nu este de
mirare, ne spune Winckelmann, că luîndu-şi ca model o asemenea umanitate armonioasă şi fericită, arta greacă
a produs opere ce pot reprezenta idealul estetic al tuturor timpurilor. «Nobila simplitate şi măreţia liniştită»
caracteristice acestei arte vor trebui să însufleţească şi elanul creator al contemporanilor, generînd acea artă
neoumanistă pe care Winckelmann şi Lessing o puneau la baza mult doritei reforme morale.
A fost un îndemn cu larg răsunet în epocă. Mengs, Winckelmann si Lessing, devin marii preoţi ai noii
religii a frumuseţii ideale greceşti, şi în ceremonialul pe care-l profesează, numeroase sînt glasurile ce
li se vor. alătura în proslăvirea acestui ideal. Schiller concepe în acest spirit unul din poemele sale
cele mai reprezentative Zeii Greciei (Die GStter Griechenlands), în care laudă darul grecilor de a
însufleţi natura în mituri, cultul lor pentru frumuseţe şi echilibru, inocenţa şi puritatea hedonismului
lor, acceptarea senină a morţii. Venerarea artei şi culturii greceşti este şi steaua sub care se dezvoltă
destinul literar şi uman al lui Holderlin, care studiază cu fervoare, încă de tînăr, limba greacă şi
cultura antică elină. într-o odă scrisă în această perioadă Griechenland (1794), Holderlin doreşte ca
«ultima sa lacrimă» să curgă pentru Elada, pentru acea «Arcadie» de vis, în care:
.. . tinerii-şi visau izbînda Şi Socrate-i cucerea grăind, Unde-Aspasia prin munţii-n floare Rătăcind, din
agora prindea Aprigă-a mulţimilor suflare, Unde Platon naiuri zămislea, Unde vara, aromind de cînturi
Strălucea.....1.
Elada devine o adevărată obsesie pentru Holderlin, care foloseşte pentru poemele sale metrul antic,
în a cărui readaptare la ritmul unei limbi şi al unui mediu lingvistic total diferit, vede contopirea
miraculoasă dintre spiritualitatea elină şi cea germană, modul unei fericite transfuzii de substanţă
între el şi Elada. Nici Goethe n-a rămas în afara acestui entuziasm general. în Faust de pildă, exprimă
în mod simbolic aspiraţia epocii sale către acea frumuseţe senină, calmă, împăcată cu sine, a lumii
greceşti. Iar în studiul pe care îl dedică lui Winckelmann şi îndeosebi în eseul Antik und Modern
elogiază de asemenea, fără rezerve,
1 Traducere de Şt. Aug. Doinaş şi Virgil Nemoianu
stilul de viaţă al lumii antice în care „luminozitatea, graţia, seninătatea primează". Nu e de mirare
deci că atribuind grecilor şi îndeosebi „inegalabililor" artişti ai antichităţii „claritate a vederii",
„seninătate a reproducerii", „uşurinţă a comunicării", realizate în „cel mai nobil material" şi cu „cea
mai desăvîrşită execuţie" Goethe adresează contemporanilor săi îndemnul: „Fiecare să fie, în felul
său, un grec. Dar să fie!"
Tonul replicii germane în dialogul dintre cele două culturi avea să se schimbe însă în mod sensibil,
prin intrarea în discuţie a generaţiei romantice sau a personalităţilor cu o orientare mai mult
ştiinţifică decît poetică (]. Burckhardt, Wilamo-witz-Moellendorff, E. Rohde). în dialogul «pe ver-
ticală» se interferează acum replicile dialogului «din planul doi» — purtat între reprezentanţii
aceleiaşi culturi — privind fie semnalarea unor exagerări ce denaturau imaginea reală a Greciei, fie
contestarea globală a viziunii anterioare. Herder îi va reproşa, astfel, lui Winckelmann, faptul că a ab-
solutizat influenţa ambianţei climaterice, a cerului şi vecinătăţii mării, asupra spiritului şi artei eline,
neglijînd factorii politici şi religioşi ce au conlucrat la conturarea şi devenirea lor treptată. Alte
obiecţii vizau faptul că în numele idealului estetic grecesc era defăimat tot ceea ce era mai viu în arta
contemporană. Optica firească — afirmau cu justeţe aceste critici — fusese inversată: «în loc ca
trecutul să fie privit prin prisma unui gust format pe măsura artei contemporane, tocmai dintr-o artă
mitică a trecutului au fost extrase unele norme privind perfecţiunea, norme cu ajutorul cărora să se
judece arta prezentului. Schemele sînt întotdeauna moarte, nu e viu decît prezentul şi numai el poate
da viaţă trecutului^. Este ideea sub care îşi va dezvolta şi Jakob Burckhardt întreaga sa concepţie
asupra culturii eline. Imaginea propusă de el şi care va influenţa puternic noile replici pe care le vor

Page 67

/ ziţie cu realitatea cotidiană (accesibilă doar prin •/ crîmpeie), apoi conştiinţa adîncă a naturii
tamă-
\ duhoare în somn şi în vis, sînt totodată un «analo-gon» simbolic al darului de prevestire şi, în gene-
ral, al artelor prin care viaţa devine posibilă şi
(demnă de a fi trăită. Dar nici acea linie delicată pe care visul nu o depăşeşte decît cu riscul de-a cădea
în patologic (şi atunci aparenţa s-ar revela ca o realitate grosolană) nu trebuie să lipsească din
imaginea lui Apollo: acea limitare plină de măsură, acea lipsă a pornirilor sălbatice, acea linişte
înţeleaptă a zeului plăsmuitor. Potrivit cu originea sa, privirea lui trebuie să fie «solară»; chiar în
clipele de mînie şi de nemulţumire, harul frumuseţii se oglindeşte în ea. într-un sens cam forţat, i s-ar
potrivi lui Apollo ceea ce Schopenhauer spune despre omul captiv în valul Mayei: «După cum pe
marea dezlănţuită şi nemărginită, printre talazuri ce se înalţă şi se prăbuşesc urlînd, mari- 182
narul îşi pune toată nădejdea în sărmana lui bar-că, tot astfel, în mijlocul unei lumi de chinuri, stă
liniştit omul singuratec, rezemîndu-se încrezător pe «principium individuationis»1. Am putea chiar
spune că încrederea nezdruncinată în acel «principiu» şi seninătatea celui ce trăieşte întru eî şi-au aflat
expresia cea mai sublimă în Apollo. El ne apare ca minunatul zeu al acelui «Pjrincipiurn indi-
viduationiş»; din atitudinile şi privirea lui ne vorbesc toată bucuria şi toată înţelepciunea «aparen-
ţelor», ca şi frumuseţea lui.
în acelaşi pasaj, Schopenhauer ne descrie groaza nemăsurată ce-1 cuprinde pe om cînd se simte înşelat
de formele cunoaşterii aparenţelor, ori de cîte ori principiul raţiunii suficiente, într-una din întru-
chipările lui, pare a suferi vreo excepţie. Dacă adăugăm acestei groaze extazul dătător de delicii, ce se
naşte din adîncurile omului, ba chiar ale naturii, de cîte ori «principium individuationis» este încălcat,
aruncăm o privire în esenţa dionisiacului, pe care ni-1 putem închipui cei maî~lesrre prin analogie cu
beţia._înriuiiiea. băuturilor narcotice, despre care toate popoarele primitive vorbesc în imnuri, sau
sosirea năvalnică a primăverii ce irupe în întreaga natură cu o covîrşitoarejîlă-cere, trezeşte instinctele
dionisiace a căror exacerbare face ca subiectivul să se-transforme într-o jritqlă uitare de. sine. Şi în
Evul-Mediu german mulţimi tot mai mari cutreierau ţinuturile sub imperiul aceleiaşi forţe dionisiace,
cîntînd şi jucînd: în aceste dansuri tradiţionale de Sf. loan şi de Sf. Vitus, recunoaştem corurile bachice
ale grecilor, venite din Asia Mică, ba chiar din Babilon, şi orgiile «Sacheilor». Există oameni care, din
lipsă de experienţă sau din stupiditate, dispreţuiesc asemenea fenomene, considerîndu-le «boli ale
popoarelor»; ei îşi bat joc de ele sau le deplîng, mîndrii de propria lor sănătate: sărmanii! Ei nu
bănuiesc cît de lividă şi de spectrală apare această «sănătate» a lor, atunci cînd trece urlînd pe lîngă ei
viaţa înfocată a exaltaţilor dionisiaci.
1 A. Schopenhauer. Die Welt ah Wille und Vorstellung 183 (Lumea ca voinţă şi reprezentare), voi. I, cap. III, p.416.

Sub farmecul dionisiacului nu numai că se restabileşte legătura dintre om şi om; chiar şi jiaiuxa.
înstrăinată, duşmană sau subjugată îşi sărbătoreşte împăcarea cu fiul său rătăcit, omul. Pămîntul îşi
împarte de bună voie darurile, şi tiarele din munţi şi din deserturi se apropie paşnice. Carul lui Dio-
nysos e acoperit de flori şi de cununi; pantera şi tigrul păşesc sub jugul lui. Sa prefacem Imnul bu-
curiei de Beethoven într-un t&blou, iar fantezia noastră să-şi ia tot avîntui pentru a-şi închipui
milioanele de oameni prosternîdu-se înfioraţi; astfel putem intui dionisiacul. Acum sclavul este un om
liber; acum cad toate barierele rigide şi duşmănoase pe care nevoia, arbitrarul sau «obrăznicia
modei» le-au ridicat între oameni. Acum, după ce s-a propovăduit evanghelia armoniei universale,
fiecare se simte nu numai unit, împăcat, contopit cu aproapele său, ci devenit una cu el, ca şi cum vălul
Mayei s-ar fi sfîşiat şi ar fîlfîi zdrenţuit în jurul misteriosului «Unic-originar». Cîntînd şi dan-şînd,
omul se manifestăca membru al unei comunităţi superioare: s-a dezvaţat să umble şi să vorbească, şi
este pe cale să-şi ia zborul în văzduh, dansînd. Gesturile lui exprimă -Vraja'-, de care e cuprins.
Tot astfel cum dobitoacele vorbesc acum şi cum pămîntul dă lapte şi miere, tot astfel cîntă în el ceva
supranatural: el se simte zeu; acum păşeşte, extaziat şi înălţat, cum a văzut în vis păşind zeii.
Omul nu mai e artist: s-a prefăcut în operă de artărPuterea artistică a. întregii naturi se dezvăluie aici,
cu fiorii beţiei, spre suprema încîn-tare a «Unicului originar». Tronul cel mai nobil, marmura"-
€ea_mai -de preţ — omul — sînt acum sculptate, iar loviturile de daltă ale dionisiacului, sculptor de
lumi, sînt însoţite de apelul misterelor eleusine: «Vă prosternaţi, milioane de oameni? O lume, îl
presimţi pe creatorul tău?».
2.
Pînă aci am considerat apolinicul şi opusul său, dionisiacul, ca puteri artistice care izvorăsc din natura
însăşi, fără mijlocirea artistului uman; în 184

Page 68

ele se satisfac, mai întîi şi direct, pornirile artistice ale naturii; pe de o parte, sub forma imaginilor din
vis a căror desăvîrşire nu are nici o legătură cu dezvoltarea intelectuală sau cultura artistică a
individului, pe de altă parte, ca realitate pradă bejjeX- ce ignorează de asemenea individul, ba craar
încearcă să-l anihileze şi să-l mîn-tuiască printr-o senzaţie de contopire mistică. Faţă de aceste stări
nemijlocite ale naturii, fiecare artist este un «imitator», fie artist oniric, apolinic, fie artist dionisiac
cuprins de beţie, sau chiar — cum este cazul în tragedia greacă — în acelaşi timp artist oniric şi artist
dionisiac. Nu trebuie să ni-1 închipuim, pradă beţiei dionisiace şi misticei părăsiri de sine,
prosternîndu-se singur şi departe de corurile exaltaţilor; datorită înrîu-ririî apolinice a visului, i se
revelă doar propria lui stare, adică contopirea sa cu substanţa intimă a lumii într-o viziune de vis
alegorică.
După aceste premise şi comparaţii, îi putem privi pe greci mai îndeaproape, pentru a ne da seama în ce
măsură şi pînă la ce punct acele porniri artistice ale naturii erau dezvoltate în ei: astfel vom fi în stare
să pricepem şi să preţuim mai bine raportul dintre artistul grec şi modelele sale primitive sau, pentru a
folosi o expresie aristotelică, «imitaţia naturii». In ciuda literaturii şi a numeroaselor anecdote despre
vise ale grecilor, nu putem face decît presupuneri despre acest subiect, deşi cu oarecare precizie; ţinînd
seamă de claritatea şi de siguranţa plastică extraordinară ce caracterizau privirea grecilor, ca şi de
simţul culorii atît de pronunţat şi desfătător la aceştia, nu ne putem împiedica, spre ruşinea urmaşilor,
să presupunem că şi visele le erau supuse unei cauzalităţi logice a liniilor şi a contururilor, a coloritului
şi a grupării; ele erau o succesiune de scene asemănătoare celor mai frumoase basoreliefuri ale lor, a
căror desăvîrşire (dacă s-ar putea face o comparaţie), ne-ar permite desigur să-i calificăm pe greci,
cînd visează, drept Homeri, iar pe Homer drept un grec cufundat în vis; 185 aceasta într-un sens mai
profund decît ar face-o
omul modern asemuindu-se cu Shakespeare în visurile sale.
în schimb, nu sîntem constrînşi să facem simple ipoteze, cînd e vorba să arătăm abisul ce-i desparte pe
grecii dionisiaci de dionisiacii barbari. Fără a mai vorbi de lumea modernă, putem spune că, din toate
colţurile lumii antice, de la Babilon pînă la Roma, urmărim lesne existenţa serbărilor dionisiace al
căror tip se asemuieşte, în cel mai bun caz, cu cel al serbărilor greceşti, după cum satirul bărbos, căruia
ţapul i-a împrumutat numele şi atributele, se asemuieşte cu Dionysos însuşi. Aproape pretutindeni
miezul acestor serbări consta într^o extravagantă deşănţare sexuală ale cărui valuri treceau peste toate
principiile respectabile ale vieţii de familie. Se dezlănţuiau atunci cele mai cumplite furii ale naturii,
ajungînd pînă la acel amestec abject de voluptate şi cruzime care mi-a părut totdeauna a fi adevăratul
filtru al Satanei. Datorită lui Apollo, al cărui chip se înălţa în întreaga sa splendoare si căruia nu i s-ar
fi putut opune un cap de meduză mai hidos decît cel, schimonosit şi barbar, al dionisiacului, grecii se
pare că au fost cîtva timp feriţi de frenezia febrilă a acelor serbări, despre care aflau pe toate căile
maritime şi terestre. Această atitudine maiestuoasă şi distantă a lui Apollo se manifestă în arta dorică.
Rezistenţa aceasta a devenit mai grea, ba chiar imposibilă, atunci cînd instincte asemănătoare şi-au
croit drum, în sfîrşit, din cele mai adînci rădăcini ale elenismului: zeul delfic s-a mărginit acum să ia
armele nimicitoare din mîna straşnicului duşman printr-o pace încheiată la timp. Această împăcare este
momentul cel mai însemnat din istoria religioasă a grecilor; oriunde îţi arunci privirea, vezi urmările
covîrşi-toare ale acestui eveniment. Era împăcarea a doi adversari; s-au fixat precis graniţele ce
trebuiau respectate de acum înainte şi se schimbau periodic daruri onorifice; de fapt abisul continua să
existe. Dacă însă considerăm în ce chip se manifesta acea putere dionisiacă sub înrîurirea păcii
încheiate, orgiile dionisiace ale grecilor, comparate
186
cu «riturile» babilonice care coborau omul la nivelul tigrului şi al maimuţei, par a fi avut semnificaţia
unor serbări de mîntuire a lumii şi de transfigurare. Abia în ele natura îşi atinge jubilarea aitistică;
transgresarea acelui «principium in-dividuationis» devine un fenomen artistic. Acel abject filtru al
Satanei, alcătuit din voluptate şi cruzime, era neputincios aci; doar strania mixtură şi dualitatea din
afectele exaltaţilor dionisiaci, acel fenomen ce face ca durerea să trezească plăcere şi ca jubilarea să
smulgă din piept strigăte de chin, îl reaminteşte, aşa cum unele leacuri seamănă cu nişte otrăvuri
mortale. Din bucuria cea mai vie se înalţă strigătul de groază sau jelania dorului după ceva pierdut pe
veci. în acele serbări greceşti, pare a străbate o undă sentimentala a naturii, ca şi cum ea ar suspina de
durerea de a fi fost fragmentată în indivizi. Cîntul şi mimica acestor exaltaţi, stăpîniţi atît de bucurie
cît şi de spaimă, reprezenta ceva nemaiauzit şi cu totul nou pentru lumea greco-homerică: îndeosebi,
muzica dionisiacă trezea aci teamă şi groază. Muzica era deja recunoscută doar ca artă apolinică,

Page 134

Ronon. Cu atît, însă, nu se mulţumeau poeţii elenistici. Numeroase aluzii stau mărturie că această
legendă, aproape necunoscută în vremurile mai îndepărtate, se bucura de un mare renume în epoca lor;
avem toate motivele să credem că o legendă care Je măgulea artfo de mult gusitul a fost împodobită de
ei; au prelucrat prima parte (idila şi dragostea tainică în pădurile muntelui Ida, curmate brusc de
plecarea lui Paris) cît şi tragicul deznodămînt. In versiunea comună păstrată de mitografi, Oenona întti
refuza să-l vindece pe Paris cu ierburile ei tămăduitoare. Rănit de moarte, tînărul îşi dădea sufletul, iar
disperată de a fi ajuns prea tîrzin, Oenona îl bocea îndelung şi apoi se spînzura. Poeţii elenistici au
ştiut să sporească patetismul deznodămîntului. în versiunea lui Quintus din Smirna (compusă, fără
îndoială, după un model alexandrin), Paris se tîrăşte, în ciuda rănilor sale, pînă în munţi, la fata
părăsită de el. Vlăguit, se prăbuşeşte la picioarele ei, implorînd-o să-l salveze. Ea, însă, îl izgoneşte cu
cuvinte aspre, iar Paris se îndepărtează nevindecat. Dar curînd, Oenona, copleşită de remuşeări,
porneşte în noaptea luminată de miloasa Selene, prin munţi şi păduri, pînă îl găseşte pe neînsufleţitul
Paris ars pe rug de către celelalte nimfe şi de păstori. Fără un cuvînt, îşi acoperă capul şi, aidoma unei
Brunhilde troiene, sare în flăcările ce îl mistuie pe cel încă iubit care în braţele alteia uitase de credinţa
jurată.
Un alt poet pare a fi zugrăvit cu şi mai mult rafinament conflictul dintre sentimentele contradictorii
cărora le era pradă Oenona. Există o singură mărturie tîrzie — dar care, după toate probabilităţile, se
referă la opera unui poet elenistic — conform căreia Oenona, prin puterea ierburilor ei magice, ar fi
reînsufleţit cadavrul lui Paris; readus la viaţă, tînărul o cheamă cu prima 358
suflare pe Elena; la auzul numelui rivalei, Oenona îl lasă pe Paris să se cufunde înapoi in moarte.
Nădăjduim că aceste consideraţiuni vor dezvălui întrucîtva legăturile dintre erotismul elenistic şi
tragedia tîrzie. Ar fi greu de determinat — şi nu este, dealtfel, nici scopul acestui studiu — în ce
măsură tragedia se apropia de alte genuri literare ale epocii în privinţa alegerii temelor şi a felului de a
le trata.
Traducere de ION HERDAN

BT ■ i

CUPRINS
CUVÎNT ÎNAINTE: „Un dialog al clasicismelor"
de V. E. Maşek) .............................. 5

1
Notă introductivă: „J. J. Winckelmann — redescope-ritorul Greciei antice" de V. E. Maşek.......... 17
J. J. WINCKELMANN
CONSIDERAŢIUNI ASUPRA IMITĂRII OPERELOR GRECEŞTI ÎN PICTURĂ ŞI SCULPTURĂ
Traducere de IonHerdan .'.-...:•.................... 25
LĂMURIRI ASUPRA „CONSIDERXŢIUNILOR.." ŞI RĂSPUNS SCRISQRH DESCHISE. Traducere de Ion Herdan
......... 51
II
Notă introductivă: „Lessing şi»'tentaţia polemică"
de V. E. Maşek .............................. 82
G. E. LESSING
„LAOCOON" (fragmente). Traducere de Lucian Blaga 87 III '
Notă introductivă: „Fr. Nietzsche şi afirmarea umanului prin artă" de V. E. Maşek................ 160
FRIEDRICH NIETZSCHE
NAŞTEREA TRAGEDIEI. Traducere de Ion
Dobrogeanu-Gherea şi Ion Herdan............. 177
IV
Notă introductivă: „Erwin Rohde — eruditul vizionar sau forţa euristică a unei pretenii" de V. E.
Maşek .......................... 298
ERWIN ROHDE
PSYCHE (fragmente).......................... 308
ROMANUL GREC (fragmente). Traduceri de Ion Herdan........................................ 329
REDACTOR: VIOREL HAROSA TEHNOREDACTOR: NIC. NICOLAEV
BUN DE TIPAR: 1. 10. 1977 APĂRUT 1977; COLI DE TIPAR 15; C.Z. PENTRU BIBLIOTECILE MARI 7,5; C.Z. PENTRU BIBLIOTECILE MICI 7 ;
TIRAJUL 23 000 + 10+90 EX.
ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICA SIBIU SOS. ALBA IULIA NR. 40. REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA.

/
Biblioteca de a
Artă si gîndire

Page 135

de la apollo la faust
Antologia de faţă îşi propune să evidenţieze un dublu şi pasionant dialog. Unul în adîncime, coborînd milenii pe
verticala istoriei, şi altul la suprafaţă, pe orizontala extensiunii şi maturizării unei culturi. Dacă în prim plan se va
desfăşura permanent dialogul dintre clasicismul sau romantismul european şi cultura şi civilizaţia clasică a Greciei
antice, cel purtat în fundal, adesea în contradictoriu şi cu o deosebită vervă polemică, între reprezentanţii
aceleiaşi culturi, ni se pare la fel de interesant de urmărit Din această încrucişare şi suprapunere de replici
sperăm să obţinem o imagine mai vie şi mai pregnantă a unui moment deosebit de important pentru întreaga
evoluţie ulterioara a culturii europene din secolele XVIII şi XIX. j
VICTOR ERNEST MAŞEK'

Similer Documents